ion monoran / locus periucundus
Ce-i dincolo
de-aceste crăci scufundate
bîţîindu-şi deasupra-mi scheletica bucurie?

Cu picioarele răşchirate
- timid, timid
aproape-un strigoi pierdut vederii -
în mijlocul unor miresme
mă prăbuşesc
eu şi trandafirul sălbatic
încolăcindu-ne parcă într-o altă fiinţă.

Lozinci deşarte ale naturii
mărăcinii-şi buciumă în preajmă
reveriile subpămîntene.

Plină de gîndaci şi de păsări
trozneşte scoarţa arborilor.

E vară.

În febra scurtă a zilei
Singurătatea arde ca o biserică îndepărtată.

Miriştile-s verzi, cu pistilul gras
vor mînji tractoarele cu polen.

Pe marginea drumurilor
vîntul zbîrnăie-n cablurile telefonice.

Un cîntec lin
trece printre trestii dinspre fîneţe
amintindu-mi că odată am fost un vierme
lung şi trist ca un zgîrci
pe stinghia de zece centrimetri a geamului
îndrăgostit de vremea blîndă
eliberat de fleacuri
cînd verde cînd roşu sau galben
săltînd printre frunze grase
şi-n vremea năpîrlirii
hoinărind ore în şir
prin şanţuri şi tufişuri măreţe
gata oricînd să fluier
mai dulce decît orice pasăre
holbîndu-mă la maşinile care trec
pe asfaltul moale ca un şoarece
fără nici o şansă în faţa gleznelor mele
de fapt nişte bîrne filetate de paraziţi
aici unde
în timpul zilei de atîta lumină
pînă şi cea mai banală piatră
se bîţîie ca un trandafir
iar soarele apare uneori printre nori
ca dintr-un magazin un bărbat
sub braţ cu o şuncă grasă
sau o ciupercă neagră desfrunzită...

Măreţe umbre de-nfiorări glaciale
fiinţe şi lucruri
cu neputinţă să le supun
în micile mele visări fumegau fără-ncetare.

Bidoane cu sulf - alcooluri bacoviene
rînjeau pe cerul gîrbov.

Ici-colo eminovici.

Cazarme, barăci prin măhălăli
ţărani în căruţe
baletiste străjuind pe fruntea faţadelor
- vedenii, vedenii –
copilăria stranie cu picioarele-n furtună
maşinăria-ndrăcitei deveniri
într-o adolescenţă de cuceritor al lumii
ţîşnind din străfunduri de vulcani
cu iubiri şi pozne
şi drumul mare întotdeauna singura soluţie
cu stomacul ghiorăind de apă şi cartofi prăjiţi
prin Ardealul (pentru mine) cu moralitatea
epocilor feudale
exmatriculat din liceu
lăcătuş cinci luni strungar alte zece
şi-n armată descărcînd vagoane cu var balastru
şi cărămidă
după care seara la apel ni se spunea
pleava societăţii

o lume mică
egoistă şi prea curînd dispărută

o lume mică – a destinului
şi Singurătăţii
cu întunecimi doar de mine ştiute
în periferia acestui oraş de cîmpie
zburînd spre apus spre sud sau spre nord
măcinat de graiuri şi idoli nevăzuţi
şi nu pot iubi un altul
la fel ca mine
vîrstă cu vîrstă atîtea generaţii...

l980