ion monoran / locus periucundus
Conţinutul înseamnă trecut
şi-am înţeles
marile probleme ale artei
deşi se supun în gîndirea noastră
unui regim ideal – indeterminarea este imposibilă
(lumina, viitorul însuşi, venind din ceruri
- din trecut -
le închide aproape în întregime:
tot ceea ce vom privi pe boltă noaptea următoare
va fi trecut).

Lăsînd („în urmă”) o dîră ca un siaj
(prin care simţurilor noastre li se conferă
realitate) spiritul nostru se-avîntă(„înainte”)
absorbind spaţiul prin care timpul
(sau nişte embrioni azvîrliţi de mare
pe uuscat printre tufe dintr-o vegetaţie slabă)
începe să se retragă într-un („real”)
ce-adună tot trecutul într-o vacă(sau lup)
prin care ni se luminează toate rătăcirile lumii...

Strămoşii mei
- deveniţi între timp
în mod ostentativ romani etc.-
tînjeau să fie („codri”) bunica mea
încă mai tînjea (şi-l văd pe Bălcescu tînjind
aceiaşi codri, deşi între drama lui istoria unui
popor sau dispariţia unei constelaţii nu văd vreo
deosebire) în timp ce eu ce altceva mi-aş mai putea
permite decît să fiu şoferul ce transportă buştenii
într-o basculă...

Io's un simbol
- împins la exces de zelul său –
îmbătat de riscurile propriei pierzanii
bîntuit de duhuri (burduşite cu măruntaie
nu peste multă vreme cercetate de auguri)
ale căror umbre venind din trecut
par să indice curgerea unui logos gol
ce-a şubrezit în noi ceea ce-n cuvinte
cu timpul devine forţă şi mister

Io's o enigmă
sau şi mai bine zis o jale imensă
care distruge formele, dar prin care cuvîntul
(eliberat de a mai fi înţelept) îşi fertilizează
imaginile (sau nişte grădiniţe ale formei)
şi asociaţiile groteşti aşteptînd clipa-n care
gîndul dizolvă-n ele profunzimi (pline de visări
şi convulsii) ce-şi dau aere de privelişti
ca marea (Debussy) cu sistemul nervos
desenat pe valuri, dincolo de care (ca minciuni
şi grămezi de secrete provocînd în jur o forfotă
asemănătoare unei aprige vînători de amprente)
pîndesc monogramele negre ale Kosmosului.

1980