ion monoran / locus periucundus
E destul de greu

să fii titlu
unui poem care abia începe.
Impregnat de arbitrar
cufundat în vibraţiile hazardului
aidoma unei colonii de amprente
ce se evaporă
în timpul atît de scurt al unei adieri
din care se nasc poveştile
menite să ne facă să ne dea lacrimile.
O suprafaţă veşnic schimbătoare.
O enigmă.
Un joc de semne goale.
O animaţie forţată ce-ascunde spaima de gol.
Întruchipînd mai degrabă forma
exactă a confuziei decît orice altceva.

Un poem
care mişcîndu-şi coada
într-o infinită metamorfoză
are pentru bizarerii o pasiune aproape orientală
cîte ceva masculin sau feminin revărsîndu-se
asemenea umbrelor chinezeşti ale realităţii.
Un poem ca un astmatic
ce-şi pipăie mereu pieptul
de teama unui infarct
preocupat doar de propria pribegie
hărăzit la un moment dat
să se resoarbă
în nişte scriituri haotice
dezlănţuind în jur mase de forţe arzătoare
puternice mişcări de colorit
într-un timp epuizat
deşi o nelinişte de pendul domneşte pretutindeni
cu păsări care se prefac în flori
şi-al căror ciripit
vesteşte mesaje escatologice
cu cîmpuri
pe care toate florile sînt ”de aici”
cu capetele bulbucate
şi cozile pe cale de dispariţie
cu arbori
ca nişte linii în care punctele
abia respiră ca nişte insule în strîmtori
cu dihănii ca nişte tauri
numiţi din întîmplare rinoceri
deşi uneori ai impresia că-s broaştele
hîrjonindu-şi hăndrălăii printre trestii.

Un poem
asemenea unei expansiuni roşii
în zone pestriţe
pe care nu le atinge decît după ce le aleargă
ca pe nişte fiare obosite
sau unor fugi iluzorii-ameţitoare
îndîrjindu-se să confunde forma unui copac
cu cea a unui obelisc înveşmîntat în iederă
a unei vii cu cea a unei culturi de cartof înflorite
sau a unei turme de porci
cu dărîmăturile unei cetăţi de la sfîrşitul epocii eroice.
Un poem
cu demoni păroşi adăpostind fragilul
şi-mbinînd jocul genetic
cu selecţia naturală
şi-n care
- ca nişte victime
înlocuite în vremuri mai blînde cu efigii -
încep să-şi facă apariţia
şi aşa numiţii brebenari
un fel de umblăreţi
ale căror umbre
par nişte busturi văzute din faţă
în timp ce ei de fapt sînt figuraţi din profil
cu feţele silite să trăiască
în afara lumii
urmaţi de o ceată imensă
de miţoncoţişti aleşi pe sprînceană
surîzători ca Platon
blînzi şi pioşi ca Plutarh
tăcuţi ca Ajax
întinşi la umbră cu braţul sub cap
ca verdele pe maroniul deschis al munţilor
sau dimpotrivă desenînd pe nisip
creiane foarte bine ascuţite...

Un poem care în realitate
se comportă aidoma unei avalanşe de fleacuri
de care ochii şi gesturile se izbesc
ca de senzualitatea unor nuduri
ascunse în arbori în pietre sau sub frunze
într-un fel de repetiţie eclectică
preluată tot mai lin de adîncuri
într-o beznă asemănătoare cu cea a ghicitului în cafea.

1985