ion monoran / locus periucundus
LOCUS PERIUCUNDUS (I)

Înainte
de-a fi sat
această îngrămădire de ruine
uşor înclinate pe sub arborii cu crengile
încovoiate încît din loc în loc
se mai iţesc bucăţi de zid afară din frunziş
e o confuzie de reziduuri
prăbuşită într-o tăcere
întreruptă doar de murmurul nenumăratelor
pîraie care curg
pe uliţele întortochiate şi înguste
şi de vorbele sătenilor
cu ochi miraţi şi neştiutori
de păstori
bălăbănindu-şi ameninţători bîtele
în urma turmelor
pînă sus în vîrful colinei
printre tufele de spini şi de muri
ce le îngreunează mult oilor urcuşul.

Esenţial
e să te aventurezi pînă aici
printre viile destul de luminoase şi monotone
admirînd colinele
bombardate cu ecouri rurale de tot felul
hoinărind pe pajiştile
pline de căcăreze şi găinaţi
pentru a ajunge
în aceste loci periucundi
cum ar spune Plinius
dominate parcă de prezenţa misterioasă
a unor spirite
în faţa cărora nu te-ai simţi prea bine
nici măcar dacă le-ai vedea desenate pe hîrtie
darămite să le întîlneşti aici
spăimoase şi vesele
bîţîindu-se de colo-colo
într-o lentă şi afectată ostentaţie
pe potecile noroioase umbrite de desişuri
prin care sosesc veşti curioase
produse de lumini şi umbre
îndulcite de cîntecul ferice al păsărilor
sau înăbuşite de cantităţile enorme
de liane serpentiforme
care atîrnă printre copaci.

Timpul
a desăvîrşit
imaginea acestui dedal verde
în care domină
limbajul păsărilor şi al florilor
pregătite să-şi reprimească faunii şi silenii
deocamdată ascunşi printre stîncile
năpădite de ferigi şi trandafiri sălbatici
într-o dezordine
concepută parcă de-un grădinar frivol
şi-ntr-o perindare haotică
hărăzită şi ea parcă anume pentru îndrăgostiţii
aflaţi în căutarea unui loc ascuns pentru dragoste.

În aceste locuri
timp de milenii au domnit
şoimul liliacul sau cucul
îndeplinindu-şi rolurile de auguri
de îngeri şi arhangheli mai apoi
pentru ca acum să atîrne ca simple decoraţii
sau cartonaşe roşii
spulberate de intemperii şi nepăsare.

Cu toate acestea
bisericile destul de numeroase
lasă să se întrevadă încă
religiozitatea destul de apăsătoare
a ţăranilor
îndemnaţi totuşi de o spontaneitate frumoasă
aproape rousseauistă
în a fi amabili şi curtenitori
dar renumiţi mai degrabă
pentru calitatea pălincii şi a vinurilor lor
decît pentru adorarea vreunui sfînt
sau practicarea unor misterii
închinate lui Zalmoxis sau Dyonissos.

Ţăranii sînt simpli
un material viu
de agricultori de mineri sau păstori
îşi trăiesc viaţa în satele lor
ridicate din aceste ziduri şi dărîmături
mai curînd medievale decît antice
şi numai închipuirea mea
mă face să-i văd
topiţi în lumina de vis a unei antichităţi
care mişună peste tot
făcînd să renască din aceste pietre
cu semnificaţie incertă
marile turnuri ale unei formidabile
cetăţi dacice
pe care în lungile lor peregrinări
o au asediat romanii.

1983