ion monoran / locus periucundus
LOCUS PERIUCUNDUS (II)

Deşi
nici măcar vreun arbore
sau măcar o ruină nu par să sugereze
că acest loc ar fi putut fi cîndva locuit
să ne imaginăm totuşi
că sub tufele de măceşi şi de muri
s-ar putea ascunde
cea care-ar fi fost cîndva
Troia sau Cartagina acestor ţinuturi
sau doar o simplă aşezare
la fel cu cea aflată la numai cîţiva kilometri
şi căreia i se zăresc bisericile
cu turlele uşor înclinate într-o rînă
în aşteptarea unui restaurator
care să le dea strălucirea de altădată.

Ascunse deci de mărăcinişul des
ca şi de fantezia noastră
la numai cîţiva centimetri sub sol
vestigiile sînt de o importanţă istorică
covîrşitoare de genul unui depozit
în care sub un strat relativ gros de cenuşă
dorm tot soiul de relicve ciudate
vreo mănăstire sau biserică
ridicate pe vremuri în mod obligatoriu
la o oarecare distanţă de locurile populate.

Iată locul
pe care se înălţau cîndva zidurile
îmi spun şi rup măcriş din smocurile
de iarbă ceva mai întunecată şi mai grasă
ce-mi stîrnesc imaginaţia şi dorinţa
pentru mine ele înseamnă la fel de mult
ca rămăşiţele oricărui templu sau cetăţi
pe care doar ochiul exersat al arheologului
mai ştie să le ghicească
în intimitatea banală a prezentului
la numai cîţiva centimetri sub sol
sau în zidurile vreunei gospodării ţărăneşti
ea însăşi o cetate populată cu raţe
cu gîşte sau cu porci
care atunci cînd se adapă sau se bălăcesc
iau înfăţişarea unor bîrne
ce plutesc în derivă
pe rîurile ce străbat câmpia
aidoma anticelor apeducte.

Iată satul
îmi spun deşi abia-l zăresc printre
roiurile nesfîrşite de ţînţari şi de muşte
dar cu casele parcă ieşite din pînzele lui Utrillo
mucegaiul şi cîrpiturile înlocuind elementele
florale ce unduiau cîndva
prin figuri şi embleme ale tradiţiei
pînă nu demult transmise din generaţie în generaţie
sau transformate în ţărani
în căutarea acelei metafizici a frumosului
cu riscul să se piardă chiar la un moment dat
într-un joc steril de semne şi formule
cum altădată în mijlocul unei naturi
vivificate şi spiritualizate.

Satele au murit
şi multe dintre cele care mai supravieţuiesc
dirijate de la oraş ca pe vremea anticilor greci
par să atîrne ca nişte mici candele
pe pereţii cărora la o privire atentă
poţi să descoperi gravată lupta pentru supravieţuire
aşa încît până şi stolurile de rîndunici
şi de vrăbii ca şi amărîta turturică
melancolice şi delicate
trebuie să se apropie tot mai mult de oraş
ca de un zeu năprasnic
sub oblăduirea căruia pînă nu demult
ciobanii-şi păşteau oile
întinşi la umbră şi cu braţul sub cap
ca Ioana d’Arc altădată ascultînd vocile celeste.

Satul a murit
dar poate că peste ani cineva
pătruns de miresmele unui trecut
ca şi ale unui limbaj demult legendare
răscolind pe sub tufele de măceş şi de mur
undeva pe marginea Timişului
la fel ca mine
va da peste urmele vreunei biserici
sau peste vreun schelet zvîrcolindu-se
ca pământul de sub vetrele ţărăneşti
ca putregaiurile ca sămînţa
şi după ce va îndepărta vălul subţire
şi molozul de pe ziduri
prin ochii imaginari ai ferestrelor
plasaţi undeva foarte sus
l-ar putea zări curajul şi naturaleţea
Marilor Fantome
şi ochii lor prin gîndurile lui
aidoma unor duhuri de mare concentraţie
ar putea goni din nou realitatea
în păduri în mistere sau în basme
totul redevenind cum, aşa, nu vom afla niciodată.

1984