ion monoran / locus periucundus
VIS CU PAN
Moi și cărnoase
aidoma colinei de pe care se zăresc
imaginile ciudate despre care vom încerca
să vorbim în continuare
fără vreo semnificație deosebită
la prima vedere
identificabile chiar pînă la un moment dat
cu profunzimile narative și armonioase
ale orizontului
încep să alunece sau să se curbeze dintr-o dată
împreună cu marginile albicioase și umede
ale unei rîpe
ce-a fost cîndva carieră de piatră
plonjînd brusc spre cîmpia ca un capac imens
încrustat cu tot soiul de scene bizare
dintre care unele
lasă impresia unor figuri tolănite
înșirate simetric la umbra unor copaci
ale căror trunchiuri osiriace sau druidice
transformă împrejurimile într-un templu
în ale cărui vaste săli din frunziș
prind să renască vechile mituri
împreună cu bucuria de a trăi și umorul
unor epoci ce și-au părăsit misterul
pe cîmpul de ruinuri al trecutului.

Însuflețite
pînă și de cele mai slabe adieri de vînt
ele (imaginile) se nasc din coafura zilei
pentru a se pierde imediat în hățișul unor aparențe
ce-nșeală pînă și pe acest demiurg
care este gîndirea
ceea ce face ca de aici de sus
să-ți dai cu greu seama
că ai de fapt de a face cu un cimitir
mai ales că nu descoperi nici satul
așezat probabil de cealaltă parte a colinei
și-atunci cînd îl zărești
înșirat de o parte și de alta a văii
ca fălcile deschise ale unui monstru
cu casele și oamenii parcă răsăriți din dinții lui
și pregătindu-se să te devoreze
îți vine să te năpustești în fugă spre ei
și – ambiție quijotescă – chiar fugi
pe pantele de astă dată domoale și hirsute
înarmat cu o sabie imaginară în mînă
sau c-un băț
în timp ce aceștia dintr-o dată uluiți
încearcă cu tot dinadinsul să-ți cîștige bunăvoința
te aclamă extaziați
fizionomiile lor împrumutînd ceva din aspectul
acelor măști ce plîng
vărsînd libațiile unei nemaipomenite orgii.

Tovarășii tăi
cu capete de lup sau de cîine
cu urechi monstruoase și ochi scăpărători
încoronați cu ghirlande de trandafir sălbatic
iar cîte unii cu cîte-un corn în frunte
sau cu două
înaintează extaziați pe potecile
frecventate pînă adineaori de jivinele
ce-au dispărut speriate
în desișurile ceva mai îndepărtate
fără a avea totuși prea mult din aspectul
altădată atît de negrelor păduri nibelunge
dar în care disperat încerci și tu
să te pierzi fără urmă
noua ta ipostază făcîndu-te să te simți
mai mult decît stînjenit
neputînd înțelege cum simpla apariție
pe aceste meleaguri a unui străin
a putut deveni așa dintr-o dată
declanșatoare de anxietate sau religiozitate
mai cu seamă că adineauri
cutreierai nestingherit pustietățile
pînă să ți se fi arătat acea lumină strălucitoare
aproape electrică de magneziu
ce te-a făcut să urci contrariat colina
asemănătoare cu un ou fără margini
din vîrful căreia imaginile au început
pur și simplu să cadă și să devină nefaste
dezvăluindu-ți adîncuri obscure ale timpului
imagini-amintire ale unui strămoș
ce pe nesimțite s-a reîntrupat în tine
un de fapt zeu
ascuns în Ființă ca orice alt amănunt
despre care de la o vreme începi să uiți
așa cum în genere uităm cu toții
atunci cînd în dragoste dispare foenixul dintre noi
gîndul purtîndu-te la acele popoare din vechime
pe care destinul le-a dus pînă-ntr-acolo
încît să-și uite vechile credințe și strămoșii
adoptînd noi credințe și alți zei
deveniți și ei cu timpul embleme și alegorii
peceți ideale irizate cu spaime
smulse de pe masca lumii
de o melancolie care uneori face din profunzimi
tot atîtea etichete emoționante și dramatice
din care poezia n-ar mai putea discerne
decît dezordinea unui trecut și a unui limbaj
ce leagă infiniturile verbale cu magia
mesajul inconștientului cu cabala
despre care, iată, afli destul de tîrziu
că se află ascunse undeva în tine
sau cu care chiar dacă nu ne întîlnim niciodată
persistă în noi chiar și după trecerea anilor
cu cinci sau șase cifre
de parcă între atunci și acum
o legătură secretă se strecoară
un dor nestins
pe care fiecare dintre noi
îl poartă în sine ca pe un copac
ce-ți umple mintea și sufletul de miresme ciudate.

Ca niște oglinzi
al căror suport reflectorizant
e însuși sîngele – sexualizați grosolan
orientali aidoma frunzelor scrutîndu-te neîndurători
verzi-căprui ochii lor te privesc din desișuri
incapabil să te dumirești
dacă vor să ți se prosterne sau să te devore
încît ai prefera să devii iarba pletoasă
ce ți se leagănă în preajmă
să devii munții pustii și dealurile întunecate
sau un pahar
ce pe nesimțite se transformă
în sulul fără sfîrșit al unui pîrîu de munte
primăvara
atunci cînd acestea se umflă ca orezul
și aproape că simți aici în vîrful colinei
trezit din străfulgerarea atît de amară
a propriului tău vis
cum trupul începe să ți se transforme
într-o baltă mîloasă
devii chiuveta unui lac
în care ceva asemănător cu un ou fără margini
va cădea
gălbenușul lui pe cer fiind luna
și în timp ce te așezi transfigurat
pe un pietroi
și-ți ștergi nădușeala de pe frunte
te simți aidoma acelui navigator din vechime
ascultînd deznădăjduit vestea morții lui Pan
iar apoi încet încet la fel ca taurul
aflat la numai cîțiva zeci de metri de tine
întins la umbra unui pîlc de stejari
și privind plictisit vacile false ale ceapeului...

1989