Cu voce rece de metal
pătrund vînturile prin ferestruici
iar prin perdelele tufişurilor
vise temerare
dar nu înainte ca toamna
să-şi mărturisească refuzurile
lunecînd de pe acoperişuri
pe trotuare
un acid printre mucuri de ţigări
şi frunze veştejite
încît poţi să-i asculţi
tristeţea
găurită direct în asfalt
şi deşi se întunecă
ceva mai devreme
ca un chibrit la capătul
unei discuţii tîrzii
oraşul continuă să fîlfîie
pînă undeva foarte aproape
de margine
golind miezul adevărului.

1977