Declarație, din arhiva Radio Timișoara

În tot cursul anului 1989, aşteptam cu nervii încordaţi să se întîmple ceva care să ne scape de comunismul de faţadă, găunos, în care zeci de generaţii am fost siliţi să ne trăim viaţa.
În ceea ce mă priveşte am avut destule de pătimit din cauza lui începînd cu 1971, cînd Ceauşescu a început „revoluţia culturală” de sorginte chineză.
Pentru că scriam şi scriu poezie nu am putut debuta, deşi cîştigasem concursurile de debut la mai multe edituri.
Iată de ce implicarea mea în evenimentele din seara zilei de 16 decembrie 1989 a fost din primele momente hotărîtă, Securităţii nemairămînîndu-i decât să privească fără să mai poată să stopeze o mişcare de stradă care avea să culmineze o dată cu căderea lui Ceauşescu şi a clanului său.
În seara zilei de 16 decembrie 1989 am ajuns în Piaţa Maria în jurul orelor 18,30 – 19. Nu se aflau mai mult de 250 de persoane.
Am intrat în mijlocul lor şi le-am spus; „Trebuie să facem ceva, dar pentru asta avem nevoie de lideri, altfel vom avea soarta celor de la Braşov, din 1987!”
Pentru a-i atrage şi pe cei care nu îndrăzneau să se apropie din cauza Securităţii care mişuna prin preajmă am început să cântăm Hora Unirii şi lozinci precum „Libertate!” şi „Romîni, veniţi cu noi!”
Lumea a început să se adune cu curaj şi, observînd că numărul cetăţenilor creşte, am spus din nou „Primul lucru pe care trebuie să-l facem e să oprim tramvaiele, pentru a fi cît mai mulţi, iar apoi să mergem cu toţii la Comitetul Judeţean de Partid!”
În acel moment mai mulţi „cetăţeni de bine” mi-au cerut să mă legitimez, iar unul dintre ei mi-a spus textual „Lasă că ai să vezi tu ce păţeşti, pletosule!”
După ce m-am legitimat, am spus „Noi totuşi vom opri tramvaiele!” şi am făcut cîţiva paşi şi am oprit primul tramvai care venea dinspre Gara de Nord.
Speriat, vatmanul (un tânăr între 25-30 ani, îmbrăcat în costum de blugi) a început să plângă şi să ne roage să-l lăsăm în pace.
I-am spus să urce în vagon şi am coborît pantograful chemînd lumea din tramvai să ni se alăture.
Ca prin minune nu a protestat nici un călător şi ni s-au alăturat cu toţii.
Am oprit şi cel de-al doilea tramvai, care venea din sens opus.
În cîteva minute în piaţă s-au strîns în jur de 800-1000 de persoane şi numărul lor creştea vertiginos.

Cînd am ajuns la Comitetul Judeţean de Partid o maşină de pompieri a încercat să ne împroaşte cu apă, dar am reuşit în cîteva zeci de secunde să-l determin pe şofer să părăsească zona cu coada între picioare.
Căţărîndu-mă pe spatele câtorva tineri în câteva minute am reuşit să smulg de deasupra uşii de la intrare un steag cu secera şi ciocanul căruia i-am smuls însemnele.
Au apărut câteva zeci de scutieri care au început să arunce printre noi cu fiole de gaze lacrimogene.

MEMORIU

Subsemnatul, Ion Monoran, fiul lui Alexandru Monoran şi al Mariei Suciu, domiciliat în Timişoara, strada General Grigorescu nr. 1, etaj 1, apt. 7, născut în data de 18.01.1953, în comuna Ciacova, Judeţul Timiş, declar următoarele:
În seara zilei de 16 decembrie 1989, am ajuns în Piaţa Maria în jurul orei 18:30 – 19. Situaţia încordată care se instaurase de cîteva zile în jurul casei pastorului László Tőkés îmi spunea că era momentul să se întîmple ceva şi în Romînia la fel ca în celelalte state comuniste din estul Europei.
Imbecilitatea şi modul dictatorial în care conducea ţara clanul Ceauşescu aduseseră ţara în pragul dezastrului economic, la foamete, frig şi mizerie.
În tot cursul anului 1989, aşteptam cu nervii încordaţi să se întîmple ceva care să ne scape de comunismul de faţadă, găunos, în care zeci de generaţii am fost silite să ne trăim viaţa. În ceea ce mă priveşte, am avut destule de pătimit din cauza lui, începînd cu 1971, cînd Ceauşescu a început „revoluţia culturală” de sorginte chineză.
Atunci, datorită convingerilor mele, pe care le rosteam cu glas tare, deşi eram minor şi elev în clasa a XI-a de liceu, am fost exmatriculat din toate şcolile din ţară.
Armata am făcut-o la munci industriale, fie săpînd zilnic 5m cubi de pămînt, fie descărcînd 40 de tone de materiale din vagoane, fie prestînd muncile cele mai grele împreună cu puşcăriaşi, după care seara, la apel, eram denumiţi pleava societăţii comuniste.
Pentru că scriam şi scriu poezie, nu am putut debuta, deşi cîştigasem concursurile de debut la mai multe edituri.
Iată de ce implicarea mea în evenimentele din seara zilei de 16 decembrie 1989 a fost, din primele momente, hotărîtă, Securităţii nemairămînîndu-i decît să privească fără să mai poată să stopeze o mişcare de stradă care să culmineze o dată cu căderea lui Ceauşescu şi a clanului său.
Cînd am ajuns în Piaţa Maria, în jurul casei pastorului Tőkés nu se aflau mai mult de 250 de persoane.
Am intrat în mijlocul lor şi le-am spus: „Trebuie să facem ceva, dar pentru asta avem nevoie de lideri, altfel vom avea soarta celor de la Braşov, din 1987!”
Pentru a-i atrage şi pe cei care nu îndrăzneau să se apropie din cauza Securităţii care mişuna prin preajmă, am început să cîntăm Hora Unirii şi lozinci precum „Libertate!” şi „Romîni, veniţi cu noi!”
Lumea a început să se adune cu curaj şi, observînd că numărul cetăţenilor creşte, am spus din nou „Primul lucru pe care trebuie să îl facem e să oprim tramvaiele, pentru a fi cît mai mulţi, iar apoi să mergem cu toţii la Comitetul Judeţean de Partid!”
În acel moment, mai mulţi „cetăţeni de bine” mi-au cerut să mă legitimez, iar unul dintre ei mi-a spus textual „Lasă, că ai să vezi tu ce păţeşti, pletosule!”
După ce m-am legitimat, am spus „Noi totuşi vom opri tramvaiele!” şi am făcut cîţiva paşi şi am oprit primul tramvai care venea dinspre Gara de Nord.
Speriat, vatmanul (un tînăr între 25-30 de ani, îmbrăcat în costum de blugi) a început să plîngă şi să ne roage să-l lăsăm să plece.
I-am spus să urce în vagon şi am coborît pantograful chemînd lumea din tramvai să ni se alăture.
Ca prin minune, nu a protestat nici un călător şi ni s-au alăturat cu toţii.
Am oprit şi cel de-al doilea tramvai, care venea din sens opus.
În cîteva minute, în piaţă s-au strîns în jur de 800-1000 de persoane şi numărul lor creştea vertiginos.
Mă simt nevoit să accentuez că mulţimea (care a început să strige lozinci precum „Libertate!”, „Vrem căldură!”, „Vrem mîncare la copii!” etc.) uitase de păţania lui László Tőkés, lozincile scandate demonstrînd că revendicările ei erau îndreptate împotriva lui Ceauşescu şi a situaţiei disperate prin care trecea ţara.
Pe fondul lozincilor, la un moment dat l-am văzut pe un cunoscut, Daniel Zăgănescu, cum s-a urcat pe un tramvai şi a strigat „Mă numesc Daniel Zăgănescu. Vă rog scandaţi împreună cu mine Jos Ceauşescu!”
A urmat un moment de linişte, după care întreaga piaţă s-a umplut de un vacarm de nedescris.
Cei din jurul meu încercau să mă determine să plecăm cît mai repede la Comitetul Judeţean de Partid, dar pentru că eram încă puţini pentru o astfel de acţiune, le-am spus că trebuie să mai aşteptăm.
La orele 20:30, am plecat înaintea mulţimii şi am dispus ca traseul nostru să nu treacă prin Centrul Timişoarei (îmi era teamă să nu se comită spargeri de magazine şi distrugeri de bunuri), ci pe la căminele studenţeşti pentru a face apel şi la ajutorul studenţilor.
Cînd ne-am apropiat de podul de la Maria, un grup a încercat să nu respecte cele stabilite anterior şi să se îndrepte spre centru, dar l-am oprit la timp.
Cînd am ajuns la sensul giratoriu de lîngă Ştrandul Termal, am oprit coloana circa 15 minute pentru a-i aştepta pe studenţi şi pe cei rămaşi în urmă.
În acele momente, mai mulţi securişti în civil au venit cu ideea să oprim toate maşinile care trec şi să blocăm şoseaua.
Deoarece în acele momente aceasta însemna diversiune, am luat-o din nou înaintea mulţimii şi ne-am îndreptat spre Comitetul Judeţean de Partid.
Cînd am ajuns acolo, o maşină de pompieri a încercat să ne împroaşte cu apă, dar am reuşit în cîteva zeci de secunde să-l determinăm pe şofer să părăsească zona cu coada între picioare.
Căţărîndu-mă pe spatele cîtorva tineri, în cîteva minute am reuşit să smulg de deasupra uşii de la intrare un steag cu secera şi ciocanul căruia i-am smuls însemnele.
Cu toţii am cerut să stăm de vorbă cu Radu Bălan, dar în locul lui au apărut cîteva zeci de scutieri care au început să arunce printre noi cu fiole de gaze lacrimogene.
După o scurtă răfuială, din cauza gazelor şi a scutierilor, lumea a început să se împrăştie. S-au format, astfel, mai multe coloane care s-au întors în Piaţa Maria.
În dimineaţa zilei de 17 decembrie, deoarece locuiesc în Piaţa Unirii, aşteptam cu disperare ca lumea să iasă din nou pe străzi.
Deşi îmi era grozav de teamă că acest lucru nu se va mai întîmpla, la apariţia mulţimilor am putut constata pentru prima dată că poporul romîn nu este laş şi fricos, cum ni se inoculase, şi am început să nutresc speranţa că zilele lui Ceauşescu erau numărate.
Pentru a nu scrie o mărturie prea lungă despre participarea mea la evenimentele din 17 decembrie 1989, am să notez doar un singur amănunt care ar putea constitui o mărturie şi în Procesul de la Timişoara.
În jurul orelor 15:30, prin Piaţa Libertăţii şi pe străzile din jur, circula cu mare viteză un TAB care încerca să elibereze tancul pe care îl blocaserăm în faţa clădirii Vechii Primării.
Pentru a-i bloca drumul, împreună cu mai mulţi civili, am deplasat în mijlocul străzii un container mare de gunoi şi un chioşc de loz în plic (din care am scos trei pături pentru a nu fi distruse).
Aşa că TAB-ul n-a mai trecut prin zonă.
În acele momente, din balconul Casei Armatei, mai mulţi soldaţi trăgeau în sus din cînd în cînd rafale de automat.
La ora 16:25 (m-am uitat la ceas!), din clădirea Casei Armatei a ieşit un ofiţer şi cîţiva soldaţi.
Ofiţerul a început să tragă direct în noi, urmat de soldaţi, şi a rănit şi ucis aproximativ 8-9 persoane.
Din acel moment, piaţa a fost evacuată, aceştia trăgînd şi de-a lungul străzilor care se ramificau.
Ofiţerul, aveam să aflu ulterior, se numeşte Joiţoiu, şi în prezent se află în libertate.
Folosindu-ne de pături, am ridicat răniţii şi i-am dus la Spitalul Clinicile Noi, deoarece la Spitalul Militar am fost refuzaţi.
Martori la scena împuşcării ar mai putea fi: Claudiu Iordache, soţia şi fiica sa, tatăl meu, Monoran Alexandru, şi Miodrag Konstantinovici.
Deoarece îmi era, sincer, teamă, în zilele de 18 şi 19 decembrie, am stat mai mult în casă.
În data de 20 decembrie, am plecat din centru (orele 20) cu mulţimea, din nou la C.J. Partid, la „discuţia” cu Dăscălescu.
Deoarece îmi era teamă că voi fi recunoscut, nu am încercat să fac parte din delegaţia care a intrat în C.J. Partid, dar în faţa clădirii am participat la următoarele acţiuni:

• am blocat TAB-ul care se afla în faţă (comandantul de atunci se numea căpitanul Taşcău – U.M. Buziaş) împiedicîndu-l să părăsească zona;
• am strîns mai multe sticle pe care le-am umplut cu benzină şi am făcut cocktailuri Molotov.
• am organizat mai multe pichete în jurul clădirii în care se afla Dăscălescu, pînă în jurul orelor 24, cînd, împreună cu Claudiu Iordache şi cu Silvian Baicon, ne-am deplasat în Piaţa Operei, am intrat în clădirea Teatrului Naţional, unde am participat la toate acţiunile pînă după căderea dictatorului.

Martori care pot certifica acestea sunt: Ştefan Ivan, Claudiu Iordache, Silvian Baicon, Dorel Curuţiu, Dan Emilian Roşca, Sorin Oprea.
În lista cu participanţi, întocmită în timpul evenimentelor din decembrie 1989, m-am aflat la poziţia nr.56.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

Ion Monoran: M-am apropiat de linia de tramvai şi am oprit primul tramvai

Interviu publicat în Ziarul Timișoara, decembrie 1991

George Lână: Deşi din punctul de vedere al alimentaţiei Timişoara stătea mult mai bine decît restul ţării, în vara şi toamna lui 1989 nemulţumirile populaţiei atinseseră cote înalte. La cozi, în tramvaie, pe stradă, oamenii nu se sfiau să înjure regimul, iar pe terasa „Cina” se discuta fără nici o perdea la adresa comunismului şi a lui Ceauşescu. „Cina”, în acea vreme, devenise un veritabil cuib de anticomunişti…

Ion Monoran: Frustraţi pînă şi de amărîta de cafea naturală pe care ani în şir ne obişnuiserăm să o „descîntăm” la „Tarom”, ne-am mutat sediul la „Cina”; ne adunam acolo şi, la o bere, discutam pe faţă tot ce se întîmpla în lume şi în ţară. Eram sătui de idioţeniile lui Ceauşescu şi, mai ales, speram zile mai bune. Dar speranţele noastre au fost spulberate de „realegerea” odiosului la cel de-al XIV-lea Congres şi trebuia găsită o formă concretă şi eficientă de a ne opune.

George Lână: Securitatea era însă extrem de puternică, de vigilentă şi trebuia înşelată. În ce mod?

Ion Monoran: Aminteşte-ţi că după meciul de fotbal dintre România şi Danemarca intenţionam să ieşim în stradă şi să ne manifestăm „entuziasmul”, după care manifestaţia trebuia să ia o turnură anti. Dar nesincronizările care au apărut şi chiar teama unora ne-au făcut să ratăm acest excelent prilej. De aceea, pentru toţi era clar că al doilea prilej nu putea fi scăpat. Şi acesta a fost momentul Tőkés. Era foarte important ca, dintr-un motiv sau altul, oamenii să se adune în număr cît mai mare în stradă. De aceea, solidarizarea enoriaşilor cu cauza pastorului ne-a dat posibilitatea să îngroşăm rîndurile masei de nemulţumiţi. Simţeam că atmosfera din oraş era propice unei acţiuni de amploare, iar aceasta putea lua uşor o orientare anticomunistă şi anticeauşistă.

George Lână: Cînd ai aflat de momentul Tőkés şi cum ai acţionat?

Ion Monoran: Ştiam încă de joi că în faţa casei lui Tőkés se afla în permanenţă un grup de enoriaşi care protestau împotriva mutării pastorului din Timişoara, mutare dictată de Securitate. În dimineaţa zilei de sîmbătă, 16 decembrie, am trecut pe acolo, iar după amiaza aceleiaşi zile – era o zi senină, cum rar poţi întîlni în decembrie – la „Cina” comentam cele ce se întîmplau în Piaţa Maria. Împreună cu tine, îţi aminteşti doar, Ioan Crăciun, Zoly Borbely, Bebe Lupşor, Traian Popa, Dan Zăgănescu, Nelu Gârba şi alţii. Pe masa noastră, sprijinit de o halbă de bere, trona unul din volumele lui Mircea Dinescu. Discutam despre laşitate şi despre nevoia de a întreprinde ceva în acele momente. Spre seară, pentru că trebuia să intru în tură, am trecut pe acasă, după care, în jur de ora 19,15, am plecat direct spre Piaţa Maria. În faţa locuinţei pastorului László Tőkés se aflau în jur de 200 de persoane. I-am recunoscut pe cîţiva şi, apropiindu-mă, am spus: „Avem nevoie de lideri dacă vrem să întreprindem ceva”. Deoarece am vorbit destul de tare, lumea s-a adunat în jurul nostru. Am mai spus: „Priviţi geamurile din jur şi observaţi bliţurile aparatelor de fotografiat cum sclipesc. Primul lucru pe care trebuie să îl facem este să oprim tramvaiele. Numai cu 200 de oameni nu putem întreprinde nimic. Dacă ratăm acest moment, o să ne aştepte soarta celor de la Braşov din 1987”. M-am apropiat de linia de tramvai şi am oprit primul tramvai. Lîngă tramvai l-am observat pe Zoly Borbely hotărît, care deja trăsese pantograful tramvaiului, decuplîndu-l cu toate protestele vatmanului, speriat de moarte. I-am spus să urce în cabină, că nu i se va întîmpla nimic şi că vom lua asupra noastră întreaga răspundere. A venit un tramvai şi din sensul opus şi l-am oprit şi pe acesta. Cîţiva „cetăţeni” îmbrăcaţi în civil vociferau în preajmă şi erau nemulţumiţi de acţiunea noastră. Mi-am scos legitimaţia de serviciu şi buletinul şi mi-am declinat identitatea. Cum am prevăzut, începea să se adune din ce în ce mai multă lume din ambele sensuri. Se striga „Vrem căldură!”, „Vrem mîncare!” etc. Dintr-o dată, l-am văzut pe Dan Zăgănescu cocoţat pe tampoanele unui tramvai. După ce şi-a spus numele a început să strige „Jos comunismul!”, Jos Ceauşescu!”, după care Tibi Covaci a făcut acelaşi lucru, dar suit pe unul din tramvaie. Înconjurat de puhoiul din Piaţa Maria (era în jur de ora 20), am spus: „Peste 30 de minute plecăm la Comitetul Judeţean de Partid, dar nu prin centru!” (îmi era teamă, pe de o parte, că vom fi stopaţi de către Securitate, iar pe de altă parte voiam să evit eventualele distrugeri), ci pe la căminele studenţeşti, în speranţa că la 2000-2500 de oameni se vor mai adăuga şi grupuri de studenţi. Imediat cîţiva din grupul nostru au protestat faţă de această idee, dar fără nici un efect. La 20,30 am luat-o înaintea mulţimii şi m-am oprit pe podul spre Catedrală, direcţionînd lumea către „Flora”. La intersecţia de la ştrandul „Termal” am aşteptat să vină studenţii; aceiaşi „cetăţeni îmbrăcaţi în civil” au încercat să blocheze podul Michelangelo, oprind maşinile care circulau în zonă şi, la strigătele mele de a nu li se da ascultare, unuul dintre ei mi-a zis: „Las că ai să vezi tu ce păţeşti, pletosule!”. Văzînd că nu vin studenţii, am trecut podul şi am ajuns în faţa Comitetului Judeţean de Partid. Restul se cunoaşte.