TUDOR CREŢU
Mediterana din conducte
După 1989, Ion Monoran a ieșit din underground și a pășit vehement pe ceea ce, clișeistic, numim „scena publică”. Rareori s-a pomenit o subterană trăită mai la propriu: a muncit într-o centrală aflată în subsolul unui bloc tipic comunist. „Până acum tre să fi trecut o Mediterană prin conducte” – timpul se poate măsura și astfel. A fost unul dintre cei mai acerbi autodidacţi. Livrescul, uneori excesiv, al poeziei lui pare a veni și din complexul lipsei de diplomă universitară, pe care poezia l-a învins. Acest mod de a fi l-a mitizat după 1993, anul morţii. Să ne imaginăm, realist, psihicul unui asemenea om: n-avea cum să nu fi conștientizat atât mizeria, cât și măreţia, oricât de neagră, a undergroundului. Unul dintre ștabii literari ai vremii i-a trântit, la un moment dat, o frază celebră: „,mă, vrei să intri cu bocancii în literatură?” Cert e că, în felul lui rebel și nervos, Mono a intrat în literatură. Şi chiar fără să se descalţe, ca la intrarea-n templu. De altfel, urmele sfinţesc podeaua. Așa cum, fatalmente, se-ntâmplă după o revoluţie, a început să fie adjudecat și de cei care, pe vremea undergroundului adevărat, nu-i prea dădeau bineţe. Pentru că ajunsese, de fapt, un simbol. Dacă, pe vremea vieţii…vii, nonconformismul îi cam crea neplăceri, post factum și post mortem, anii subterani au trecut prin inevitabilul proces de romanţare. În plus, este şi autorul unuia dintre gesturile legendare ale Revoluţiei: e insul care a oprit tramvaiele în Piaţa Maria. Imaginea revoluţionarului s-a răsfrânt asupra poetului. Și invers. Alături de Adrian Derlea și Gheorghe Pruncuţ, e una dintre legendele paveldaniste pe care noi, „douămiiștii”, n-am apucat decât să le…citim. Ceea ce a sporit misterul și fascinaţia. Cu ocazia unei filmări, la Boemă de Timişoara, mama lui m-a tras de-o parte și mi-a spus ceva-n genul: „S-ai grijă, că și Ionică, tot așa, păr lung purta”. Versuri care mi-au rămas, de la prima lectură a cărţilor lui, în minte: „cu pieptul descoperit și-n mare pompă / înainte de moarte ne vom spăla de păcate / cu un furtun”. Sau, din Ca un vagabond într-o flanelă roșie (Marineasa, 1996): „priviri neam aruncat peste sicriul bunicii”. O lirică în care strada dă năvală, „orizontală, cheală, grizonată”, iar ziua și noaptea se retrag la fel de agonic. Lumina stelelor ori e de gaz (slabă, fadă, artificială), ori asupritoare. Ion Monoran e (și) un poet al privirii și priveliștilor urbane. „Înfășor firele de sânge ale unei priveliști”– un vers care, așa zicând, trece dincolo de nervurile roșiatice ale ochilor obosiţi. Raporturile dintre straturile peisajului sunt, nu o dată, paradoxale. Avem, pe de o parte, un caligraf al formelor, iar pe de alta, un prozaizant exemplar. Fineţea e subminată de ironie, însă nu-și pierde nobleţea. Performanţa stă tocmai în această ambiguitate postmodernă, în vioiciunea simultană a ironiei, kitschului (de) voalat și a recuzitei de modă veche perfect integrate poematic: „spre ultimul etaj / unde vântu-i un cântec, / iar norii / de un verde pâlpâitor / bodogănesc pe streșini”. Bodogănesc e, în context, esenţial. Verbul acesta „neaoș” schimbă total registrul, atentează la frumuseţea „clasică” a norilor. Alteori, poetul glosează, cu aerul autentic al unui estet, asupra „filogeniei formelor / prin care poate trece fără opreliști / clipa fugară”. Acest discurs înalt e doar una dintre culorile paletei. Cultura poetică nu rezidă în livrescul pur, ci în mixajul de registre. Peregrinarea, când numită ca atare, când subînţeleasă, e un modus vivendi, o boemă la pas. „De câteva ceasuri prin oraș / iubito ce singur” sau „cu voce rece de metal / pătrund vânturile prin ferestruici / iar prin perdelele tufișurilor / vise temerare”. „Orașul continuă să fâlfâie”.
O peisagistică cu vocaţia glosării livrești, a ţeserii și descâlcirii contururilor. Când într-o manieră elevată, când „profanatoare”. Extraordinar e efectul de prezenţă. „Veniţi, privighetoarea cântă / frumoase incertitudini/ taie cerul în fâșii / moi și verzi / între galben și albastru / sau portocalii între galben și roșu / vagi forme de cristal ţes mușchii pe ziduri/ din nesigur lucește acum un oarece / sau răsăritul de lună al vântului / prin orașul de tristeţi și râs”. E ironizarea pastelului feeric. Folosește des construcţii gen „între galben și albastru”. Dar culoarea, mai degrabă prozaizează decât…colorează. Asistăm la un fel de „grămezi organizate”, la o aglomerare textuală pe măsura ideii de „aglomerare urbană”. Sintaxa, poetul are cultul și obsesia ei, e voit întortocheată: „privind camioanele cum se strecoară pe șosea / cu obloane zornăind pe piatra colţuroasă/ albastre sau verzi scorojite în soarele după-amiezii / când păsări pribege ca vitele înecate în praf / năpăstuiesc roiurile de muște-n scăderea luminii / ușoare ca paiele pe miriștile-ncremenite / în urma combinelor pe coridoarele imaculate”. O concreteţe când frustă, când luxuriantă, captată când simplu, când „serpentiform”. A fost marele absent al meselor la care stăteam cu George Lână, Eugen Bunaru, Daniel Vighi sau Viorel Marineasa. Paradoxul e clasic, sunt absenţe mai vii decât orice prezenţă. În felul ei, povestea e mai importantă decât viaţa. În, mai ales, măsura în care orice viaţă se stinge o dată cu „posesorul”, dacă nu devine poveste. Dispariţia prematură a unui poet ajuns în plină maturitate, patruzeci de ani, e ingredientul tipic care înteţește legenda. Diferenţele dintre amintire și fantasmă se estompează. Mono i-a rezistat, cu problemele de rigoare, comunismului. Și, în 1989, i s-a opus ferm. Cred că poezia lui și-a câștigat „dreptul la timp”, cea mai adevărată „rezistenţă prin cultură”.
VIOREL ILIȘOI:
Era în 1992, primăvara. László Tőkés era în greva foamei și eu m-am dus la el, de la Iași, să fac un interviu pentru Timpul. N-am reușit fiindcă Tőkés era prea slăbit, doar i-am strâns mâna și i-am transmis încurajările de la susținătorii lui din Iași. Am scris totuși un documentar de o pagină, care a fost și citit la Europa liberă, reconstruind circumstanțele grevei lui Tőkés și analizând-o în direct prin Ion Monoran, Șerban Foarță, Viorel Marineasa și un ungur desemnat de Tőkés, al carui nume nu mi-l mai amintesc.
Am stat atunci o săptămână în Timișoara. Am dormit la un unchi de-al meu, moldovean alunecat pe sârmă până-n Banat, mai puțin o noapte când, întârziind prea mult cu Ion Monoran și Șerban Foarță la o cârciumă și fiind toți prea băuți ca să putem merge fiecare la casa lui, ne-am cărat unul pe altul până la voi. Îmi amintesc vag o casă în care probabil se zugrăvea, erau niște scânduri pe jos. Un televizor color pe un scaun. Dimineața s-a dat deșteptarea foarte devreme și ne-am dus tustrei să ne dregem. Ni s-a mai alăturat cineva, nu mai știu cine. Știu că eu am făcut cinste fiindcă, având unde dormi, îmi rămâneau necheltuiți banii primiți pentru cazarea la hotel. Și iar am băut până seara. Au fost două zile și o noapte minunate – mai ales zilele – în compania lui Ion Monoran și a lui Șerban Foarță, amândoi într-o vervă nestăpânită, o lua Bega la deal în preajma lor. Eu aveam atunci 24 de ani și pluteam în slavi de fericire că eram alături de doi poeți: Foarță, pe care îl adulam, și de Ion Monoran, pe care atunci l-am descoperit, îl știam doar după nume, de la Liviu Antonesei, și citisem câteva poeme în reviste literare. Jurnalistic m-am ales cu un interviu cu Foarță, publicat în Timpul. Dar asta nu înseamnă nimic. Incomensurabilă e bucuria de a fi trăit acele zile boeme și luminoase – chiar și noaptea, fiindcă am dormit la voi pe o canapea cu un bec mereu aprins, de pe hol, care-mi bătea în ochi.
Când am plecat, Ion Monoran m-a condus la tren. Bine, am ajuns la gară cu câteva ore înainte și am băut niște vodcă la o cârciumă pe-acolo. De altfel, el m-a însoțit prin Timișoara în fiecare zi a șederii mele acolo, era un fel de frate mai mare care mă iniția în lumea literară bănățeană. Așteptând trenul, tatăl tău mi-a dedicat un poem, scris pe-o agendă de-a mea, pe care din păcate nu îl mai am, o fi pe undeva pe la Iași sau s-a pierdut în nenumăratele mele mutări dintr-un loc în altul. Și mi-a dat și numărul de telefon: 056.123401. Mi l-a scris, în aceeași agendă, cu mâna lui. Îl mai am, telefonul, fiindcă l-am transcris în agenda de telefoane, meticulos întreținută, în care, la vremea aia, îmi scriam numerele și adresele la mașina de scris.
L-am sunat pe tatăl tău când a apărut în Timpul articolul despre Tőkés apoi, în alt număr, interviul cu Foarță, ca să-și ia revista de la chioșc – Timpul se difuza în toată țara. Apoi am mai vorbit de câteva ori, salut, salut, el era interesat de vești din Iași, de la scriitorii ieșeni printre care mă învârteam eu, ca redactor – pe atunci nu era cu telefoanele astea mobile, se comunica mai greu și când sunam, numai din redacție, descărcam pe fir toată bârfa literară de pe Bahlui.
La vremea aceea Ion Monoran nu avea un volum publicat, dar toata lumea – în Timișoara, în Iași, în București – îl socotea poet cu drepturi depline, ca să zic asa. Viorel Marineasa îmi promisese că îmi va trimite la redacție prima carte a lui Ion Monoran. N-a mai sosit niciodată cartea aceea. A sosit, în schimb, nu la mult timp dupa săptămâna aia de pomină, vestea morții lui. Revoltătoare. Cred că avea vârsta mea de acum când a murit. Și eu mă consider tânăr. Mult timp după aceea, când memoria împinsese la periferie scurta boemă cu Ion Monoran, venind la București pentru interviuri, mi-au căzut ochii, acasă la Traian T. Coșovei, pe un nume din bibliotecă: Ion Monoran. „Ca un vagabond într-o flanelă roșie”. Cred că așa a și trăit, nu știu. Eu l-am văzut doar la o cotitură din scurtul lui vagabondaj.
DORU BOTOIU
…Dar vremea legendelor n-a mai venit
După-amiază însorită dar un pic răcoroasă de final de august al anului 1992: stau la o masă pătrată de pe terasa restaurantului „Cina”, cu Ion Monoran.
De vreo doi ani suntem colegi de redacţie şi tot cam de atunci – prieteni. Abia la câteva luni după ce am început să rezonăm mi-a mărturisit de ce m-a acceptat: pentru că sunt empatic şi pentru că, într-o noapte de ianuarie, la mine, cu noi doi şi Bahus, i-am pus de pe vinil „Missa Solemnis” a lui Beethoven, piesă pe care el n-o are acasă şi care îl deşiră ori de câte ori o aude, la infinit… În mine totul se petrecuse pe cât de complex, pe atât de scurt: de la început am fost fascinat de forţa lui tăcută, de cel mai vast interior pe care l-am simţit în cineva, de suferinţa surdă pe care o poartă ca pe o cocoaşă, de înfăţişarea sa de paşoptist rătăcit într-un ashram defect şi de percepţia mea că are nişte aripi nevăzute, însă – vai! – prea grele pentru a putea zbura…
Venim aici uneori, la „Cina”, în câte o pauză să mâncăm, poate o ciorbă cu chifle, poate şi altceva, dar musai – şi vreo halbă. Suntem deja la ultimul element, care tocmai e pe cale să devină penultimul, însă nu mai mult: ne-am propus o bere, maximum două, iar apoi să ne întoarcem la treabă, la redacţia ziarului „Timișoara”. Vorbim fără prea mare tragere de inimă, în căutarea unor teme noi de reportaj…
De peste două mese, dintr-un grup de patru, cam zgomotos, un bărbat în picioare se uită spre noi şi flutură o mână ridicată, a salut. Nu-i întorc semnele. Mă gândesc în treacăt că o fi vreun cunoscut de-al lui Mono. Care însă nu-l vede, pentru că are, ca de obicei, privirea în jos. În felul lui cumva mormăit, îmi spune din nou cât de mult îi place să facă reportaje „pe sate” şi că ultimul, publicat pe o pagina întreagă, chiar i-a ieşit foarte bine. Îl aprob.
În clipa următoare, cel care încerca adineaori să ne capteze atenţia se aşază în tăcere pe scaunul din dreapta mea, faţă în faţă cu Mono, la care mă uit şi aştept o reacţie. El mă priveşte pentru o secundă şi ne dăm imediat seama că intrusul ne e străin amândurora. Suntem prea leneşi pentru a schiţa până şi cel mai mic semn de protest. Oricum, nu e chiar prima dată când ni se întâmplă aşa, cu unul, cu altul… Iar pentru a ne simţi stânjeniţi nici n-avem timp, pentru că îl auzim pe noul-venit: „Habar n-au pe ce lume se află…” Tonul e iritat, însă ridicat nu e. Apoi ia o înghiţitură din halba cu care venise. Bere mai era în ea cam o treime. „Sunt prietenii tăi?”, îl întreb într-o doară, aruncând o privire scurtă spre cei pe care îi părăsise şi care apoi poposeşte pe figura lui. „Pe dracu`… Habar n-au de nimic… De Revoluţie, de nimic…” Pare aproape de vârsta noastră, în jur de 40. Ochii i-ar fi poate mai vioi dacă n-ar fi fost berea. E robust şi mai degrabă scund. Însă cămaşa, în carouri mari, îi e scurtă şi strâmtă. Părul blond şi tenul au aspect unsuros, iar fizionomia e lipsită de expresie. Mono tace în continuare. Nici nu ştiu dacă s-a uitat vreo clipă la intrusul care, şi el, priveşte mai mult faţa de masă decât în jur. Nu prea ştiu ce să mai cred. Secundele îmi par prea lungi şi mă simt straniu, cumva în plus…
„Eu sunt Marcel. Dar voi ce-aţi făcut la Revoluţie?” Alte câteva secunde, lungi şi ele, şi… surpriză: „Noi nu eram în Timişoara”, zice Mono încet, în timp ce mă loveşte pe sub masă cu genunchiul drept. Hopaa, devine incitant, îmi spun în minte. Mono continuă: „Cum a fost? Tu ce-ai făcut?” Pentru prima oară, cred, se uită la individ când acesta zice: „Ee, nu se ştie ce ieşea dacă nu eram eu…” Devin atent. Încerc să simt starea lui Mono din acel moment. Nu reuşesc, pentru că el îşi studiază acum palmele şi parcă încearcă să înlăture de pe o unghie un fir nevăzut. „Dar măcar aţi auzit, aţi citit cum a început, nu?”, întreabă Marcel, cam fără intonaţie, în timp ce ne studiază cumva suspicios. Îmi trece prin gând că de fapt ştie cine e Mono şi vrea să-l incite. Îi fac jocul şi zic: „Da, ştim, aşa, în mare… De fapt, cum a început?” „Păi, dacă nu opream eu tramvaiele nu era nicio Revoluţie. Sau se amâna până cine ştie când…” Acum chiar sunt aproape convins că l-a recunoscut pe Mono şi îl provoacă să povestească! Dau să zic ceva, dar Mono îmi mai trage una cu genunchiul pe sub masă. Iar sunt derutat. Mi se pare că intuiesc un alt joc. În fapt, e acelaşi pe care îl iniţiase deja Mono. Mă trezesc că întreb: „Când a fost asta? Am auzit, dar nu mai ţin minte… Şi… Cum ai făcut? Le-ai oprit aşa, pe toate? Lucrai la curent, la IRET, sau cum?” „Hai, dom`le, ce dracu`… Păi, e de-ajuns să opreşti unul. De fapt, două. Două linii. Ălelalte pe unde mai trec? În 16 decembrie, acolo, la Tőkés…” Pe mine mă apucă o ameţeală… Mă uit la Mono, apoi la individ, apoi iar la Mono, care îmi pune scurt palma pe coapsa stângă şi dă semne că s-ar înviora. Zice: „Bibicule, de mult voiam să te cunosc. Deci tu le-ai oprit. Zi, zi mai departe…” N-am nici cea mai vagă idee ce va urma… Pe faţa lui Mono, care din nou îşi priveşte mânile, văd ceva între zâmbet şi grimasă… (O femeie grasă ne aduce acum cele două beri pe care le comandaserăm cu destul timp în urmă. Marcel îi spune femeii că vrea şi el una.) Pe faţa celuilalt nu desluşesc mai nimic. Se îndreaptă puţin de spate, mijeşte ochii privind undeva peste umărul stâng al lui Mono şi continuă: „Era ceva lume acolo, la Tőkés, dar nu cine ştie ce… Şi m-am gândit cum să fac să fie şi mai multă lume… Venea un tramvai de la gară… Atunci mi-a venit inspiraţia. De la Dumnezeu cred că mi-a venit… Şi m-am pus în faţa tramvaiului. Că doar nu era să mă calce, mă gândeam…” Îl aud ca prin vis, sau ca de foarte departe. În mine e un amestec de revoltă şi speranţă măruntă. Încă aştept ca omul să admită, la un moment dat, că de fapt glumeşte, că l-a recunoscut de la început pe Monoran şi că doar a vrut să-l provoace să povestească. Dar timpul trece şi frazele tot curg. Marcel nu dă niciun semn că s-ar pregăti să facă ceea ce tot sper eu. Mai spune ceva… Şi încă ceva… Printre altele, cum s-a pus el în fruntea mulţimii şi cum au plecat cu toţii spre centru… Mă tot uit, din ce în ce mai insistent, la Mono. El ascultă, apatic. E aproape absent. Încep să fierb. Apoi mă ia cu o senzaţie de vomă. Realizez că sunt martorul unei uzururpări groteşti… Acest individ povesteşte aproape în detaliu ceea ce făcuse Ion Monoran în acea seară crucială de 16 decembrie! Sunt uluit, şi dezgustat, şi nu înţeleg de ce Mono tace, şi nu ştiu ce urmăreşte, şi de ce îşi tot priveşte mâinile, şi aş vrea să mă ridic şi să-i pun mincinosului masa în cap, şi Mono iar mă loveşte pe sub masă… Mă străfulgeră gândul că în aceste vreo 20 de minute, de când se desfăşoară scena, m-am îmbolnăvit grav şi că nimic nu va mai fi ca înainte… Tot ca prin vis, îl aud pe Mono: „Bibicule, ai făcut bine ce ai făcut atunci. Mă bucur că te-am cunoscut. Noi acum trebuie să plecăm.” Se ridică şi îmi spune: „Mă duc să plătesc. Tu ai dat săptămâna trecută. Dau şi berea lui Marcel…“ Rămân singur cu ipochimenul. Mă stăpânesc greu. Îmi vine o idee şi zic, stins, fără puterea de a-l privi: „Ştii, noi cunoaştem pe cineva la un ziar. Ce-ar fi să-i povesteşti şi lui, să scrie, să ştie lumea ce inspirat şi curajos ai fost?” Se scoală de pe scaun şi îmi răspunde pe un ton pe care probabil l-ar folosi şi dacă ar vorbi cu viermii: „Habar n-aveţi de nimic… Nu de-asta mi-am riscat eu viaţa… Habar n-ai.” După care pleacă. Nu ştiu încotro. N-am stomac să-l privesc…
În timp ce ne întorceam la redacţie, cred că minute bune niciunul dintre noi nu a scos un cuvânt. Era nefiresc să am acele trăiri, pentru că nu eu oprisem tramvaiele. Eu nici măcar nu eram în Timişoara în acele zile. Era de notorietate că Mono venise cu ideea şi tot el le şi oprise, ajutat de către Daniel Zăgănescu şi Zoli Borbély. Însă mă simţeam înşelat. Şi îmi părea că acel om, Marcel, pângărise totul, ireversibil. Iar despre Mono aveam senzaţia că în acele momente nici nu percepe că lângă el, pe trotuar, mai merge cineva. Mi-am luat inima în dinţi şi l-am întrebat: „Ce-a fost asta? Cum ai permis aşa ceva? Măcar îl ştii? L-ai mai văzut? A fost şi el acolo în 16?” Nu zice nimic. „Dar eşti de acord că trebuie neapărat să scriem despre scena asta? Hai s-o publicăm chiar mâine!”, adaug eu, un pic iritat. Tot nimic… Apoi, izbucnesc: „Băi, Mono! Tu-ţi dai seama că acest individ n-a povestit azi pentru prima dată cum a oprit el tramvaiele? Şi că o să tot povestească? Tu înţelegi în fond ce s-a petrecut acum?” După vreo zece, 15 paşi, mă prinde ferm de braţ. Ne oprim. Se uită fix în ochii mei, ceea ce nu făcea prea des cu oamenii, şi-mi spune: „Bibicule, nu-l cunosc, nu l-am văzut niciodată, nu mă mai f..e la creier! Dar ştiu bine ce s-a petrecut la masa aia. Or să apară mulţi care or să povestească, aşa ca ăsta, cum au oprit ei tramvaiele, sau cum au făcut ei nu ştiu ce la Revoluţie, fără să fi făcut de fapt nimic. E încă prea devreme, dar o să vină un timp al legendelor legate de Revoluţie! Aşa, ca în istoriile cu întemeietorii… Înţelegi?” Nu înţelegeam. N-am răspuns. Se uitase în ochii mei. Dar ştiam că nu cu mine vorbea, ci cu el însuşi, din viitor. Am mers amândoi din nou în tăcere…
Când am ajuns la redacţie, nu m-am putut abţine şi am dat să le relatez colegilor întâmplarea. (Muream de nerăbdare să le aud părerea dacă trebuie sau nu scrisă în ziar.) Mono mi-a făcut semn să tac, m-a tras lângă el şi mi-a şoptit: „Las-o aşa… Poate o s-o scriu eu, la bătrâneţe, când o să-mi public memoriile…” I-am respectat dorinţa. Apoi n-am mai vorbit cu el – şi nici cu alţii – despre acest subiect… Doar aveam toată viaţa în faţă, nu? Da… Aveam toată viaţa înainte şi toată libertatea din lume să scriem. Despre acel episod şi despre orice altceva…
În dimineaţa unui alt decembrie, cel al lui 1993, Ion Monoran a făcut infarct şi a murit. Acasă. În patul lui. Avea 40 de ani. Printr-o conjunctură, am fost primul care l-a văzut şi care a constatat că sufletul îi plecase. Avea o figură chinuită. Era limpede că nu voia să treacă. După-amiază am fugit, năuc, din Timişoara. Am revenit la o zi după înhumarea lui. În Cimitirul Eroilor, desigur.
Vremea legendelor, visată de Mono, n-a venit niciodată. Încă de atunci, din `92, durerea şi magia generate de acel decembrie însângerat aveau deja o paloare pe care eu şi alţii o vedeam, dar nu şi Mono. El era convins că se vor naşte legende, ca în lumea din sufletul lui de copil colosal…
Doru Botoiu
(Textul a fost publicat în volumul colectiv „Noi cei de-acum, despre noi cei de-atunci”, apărut în 2015, la Editura Brumar din Timișoara, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la înființarea Societății Timișoara și a publicaței omonime.)
IOSIF COSTINAȘ
Ion cel neorgolios
E născut în Banat, dar presupune că are ascendenţi ardeleni, din satul Monor. Pe timp ce trece, seamănă tot mai mult cu Alecu Russo. Poet. Poet rareori publicat. Pentru că nu acceptă să i se ciopârţească, spre a fi publicate, versurile. Boem. Dar un boem căruia-i place să fie „tras” la costum şi cravată. În discuţiile cu amicii (la bere, la grădina „Cina”, spre pildă) sare de la un subiect la altul. Poţi însă, să-i iei vorba din gură, nu ţine, neapărat, să fie el cel mai ascultat de la masă. Îi acceptă, lejer, pe egocentrici, pe egotişti (de care, mai cu seamă graţie unei anumite categorii de intelectuali, nu ducem lipsă). Tolerant. Tolerant până la un anumit punct. După care, se enervează, rosteşte felurite imprecaţii (nu ca figuri de stil), ameninţă. Ticuri verbale: „tromf” , „ţuţ”. Spre exemplu: „Să-i băgăm un tromf lui Iliescu!”, „A scris X un articol «ţuţ»”. Apelativul pe care îl foloseşte cel mai des: „Bibicule”…
În 16 decembrie 1989, a fost printre cei care au pornit demonstraţia. În primele rânduri. Ba chiar în primul rând. Acum, lucrul ăsta nu mai pare deloc extraordinar. E istorie. Dar să-i fi văzut atunci, în seara zilei de 16 decembrie, pe egocentricii si egotiştii nostri, cei care le ştiu pe toate,cei care ştiu cum se poate face rânduiala în ţara asta (dar nu sunt în stare să bată, cum trebuie, un cui în perete), cei care își închipuie că de la ei a început lumea şi cu ei se va sfârşi.
În 20 decembrie , a urcat printre primii (iarăşi printre primii, rămânând câteva zile şi nopţi la rând). În acel infern despre care zecile de mii de timişoreni adunaţi în Piaţa Operei n-aveau cum să-şi dea seama că s-a născut odată cu libertatea oraşului.
Am vrut să-i iau un microinterviu. Pentru acest număr al revistei. (În ianuarie, am vrut să-i iau un interviu de o pagină de revistă, dar m-a tot amânat, şi nu i l-am mai luat). Întâi a acceptat, nu prea convins de utilitatea unui asemenea… demers. La scurt timp după ce a acceptat, s-a răzgândit: „Lasă, Bibicule, scrie despre altul…”. M-am enervat, am rostit şi eu imprecaţii (nu ca figuri de stil). El, nimic. Tăcea şi fuma.
Aşadar, din amiaza zilei de 20 decembrie a fost printre revoluţionarii de la Operă. Cât a contat prezeţa lui acolo, n-am reuşit să aflu. Nu cred că a vorbit maselor. Nu l-am auzit. Şi nimeni nu mi-a spus că l-ar fi auzit vorbind. Deşi putea foarte bine să o facă. Să zică şi el, acolo, măcar câteva fraze. Au cuvântat tot felul de oameni. Şi vrute, şi nevrute. Cert este că, spre deosebire de alţii (revolţionari de circumstaţă, revoluţionarzi cu misiuni trasate înainte de 20 decembrie), nu s-a compromis în nici un fel. Ba mai mult, când a văzut ce turnură iau lucrurile, cât de mare era războiul vanităţilor, al intereselor meschine, s-a retras. Discret, fără tam-tam.
Ion Monoran, redactor la ziarul “Timisoara”; Opţiuni politice: demisia preşedintelui Ion Iliescu. Demisia guvernului Petre Roman. Dizolvarea Parlamentului. Guvern de coaliţie. Alegerea unui nou Parlament. Republică parlamentară.
Articol publicat în revista “Orizont” , nr.50 din 14 decembrie 1990
Viorel Marineasa:
Despre Mono
În cincinalul 1981-1985, împreună cu Vighi şi alţii, în paralel cu viaţa tumultuoasă a cenaclului „Pavel Dan” de la Casa Studenţilor din Timişoara, Mono a pus bazele unei şcoli „particulare”, gândită meticulos, cu „secţii” de poetică, filozofie, muzică, plastică, antropologie, greacă veche, patristică etc. Atmosferă sobră, fără alcool, acces strict limitat, tomuri interzise, trase la xerox.
Într-o primă fază, pentru Mono, introducerea în poezia americană scrisă de Serge Fauchereau reprezenta un fel de biblie indispensabilă oricărui învăţăcel. Odată a descoperit, la marginala librărie „Atlas” din cartierul Iozefin, vreo 20 de bucăţi din titlul respectiv, altfel epuizat. Le-a confiscat pe toate, ca apoi să le dea cu ţârâita celor de la care aştepta să devină poeţi redutabili.
În urmă cu un deceniu am avut ocazia să-i fac o vizită lui Fauchereau la Paris, cu Alexandru Muşina şi cu George Vulturescu. Voiam să-i dăruiesc volumul postum al lui Monoran. Am renunţat în ultimul moment, de teama unei întâlniri simandicoase. Ca o revanşă naivă, m-am plimbat toată noaptea printr-o zonă anume: Place Blanche, Place Pigalle, Rue Lepic, Sacre-Coeur, Place du Tertre.
În prefata volumului Eu insumi, Cartea romaneasca, 2009
Marcel Tolcea:
Despre cartea lui Înaintescriitoare, despre el Iartrăitor
Proaspătă de parcă s-ar fi odihnit într-un in folio dintr-un congelator liric, orgolioasă, revoltată, ingenuă, sentimentală cu zgârcenie în filigran, autentică până în adâncul prepoziţiilor fragede, poezia de acum/atunci a lui Ion Monoran mi se pare că stă în cea mai frumoasă carte a sa. Nu ştiu dacă va fi fiind şi prima în ordinea valorii cărţilor sale, dar asta poate conta mai puţin câtă vreme am folosit adjectivul „frumoasă”, tocmai pentru a-i da o aşezare dincolo de ierbarul pedant şi farmaceutic al ierarhiilor literare. Drept pentru care mai adaug imediat la fişa reperelor necesare ale acestui volum, repet, minunat: o poezie limpede, patetică, sinceră şi dezinhibată, gâlgâitoare, contestatară, inteligentă, obsesivă, interpelativă, autobiografică, demitizantă, politică, înaintescriitoare. Ultimul cuvânt, cu majusculă. Înaintescriitoare deci, nu neapărat fiindcă întâietatea stilistică faţă de generaţia sa ar fi, prin ea însăşi, o virtute, ci, mai ales fiindcă reaşeza, la vremea anilor acelora, Fereastra prin care poetul se credea îndrituit să (nu) privească realitatea. Iar dacă ar fi să inventariem cam ce vedea poezia românească din anii aceia, am fi surprinşi să constatăm că ochiul ei nu transmitea Aproape Nimic de dinafară. (Excepţiile, deşi puţine, sunt notabile şi pot fi regăsite mai ales în rândul prietenilor noştri de-atunci din Aktionsgruppe.) Că nu vroia, că nu putea, că nu ştia, asta e o poveste epică destinată să rămână mai degrabă undeva prin subconştientul specialiştilor în nas, gât, urechi, gură, buze ai/ale literaturii române. Ca text şi ca atitudine.
Rezultatul dezamăgitor al unui asemenea bilanţ al exerciţiului de vedere are însă avantajul de a pune în relief un tip de atitudine — identificată parţial cu antilirismul sau atitudinea contestatară —, ce a găsit în Ion Monoran unul dintre primii reprezentanţi. Însă acest vertij asumat în preajma realului nu este validat doar de împotrivire, aşa cum am crezut şi eu în primă instanţă. Referindu-se mereu şi obsesiv la propria viaţă, poezia lui Ion Monoran povesteşte despre cum Ea, viaţa lui, s-ar fi cuvenit să îi fi fost dată într-un alt timp. Sau într-un timp cu alte cuvinte. Fiindcă, dacă asculţi atent ce se petrece cu adevărat în poezia lui, descoperi o frică atavică nu în faţa degradării Realului, ci în faţa degradării cuvintelor. Lumea e aşa cum e fiindcă cuvintele ce o vorbesc au putrezit şi duhnesc. Poate că mi se pare mie, dar pariul lui Mono a fost să scrie cu acele cuvinte viu-trăitoare pentru a salva ceea ce poate fi înţeles. O formă de patetică asumare prin poezie: Înaintescriitor, apoi Iartrăitor.
Cât despre mine, citindu-i cartea, m-am aflam iarăşi aşezat, într-un instabil echilibru emoţional, undeva pe bordura umedă a anilor 70. În timp ce pe partea cealaltă a străzii, în nesfârşitul acum, absenţa se pregătea să fie, doar până la ultima pagină a citirii, un Semn.
În prefața volumului Eu însumi, Cartea românească, 2009
Cornel Ungureanu:
Strategia underground
Nu mi-a ieşit nici unul dintre proiectele croite alături de Monoran. La începutul anilor optzeci l-am convins să dea examen de admitere la Filologie. Era o vedetă a cenaclului „Pavel Dan” şi nu se putea ca el, vedeta cenaclului studenţesc, să nu trăiască în mediul universitar. A luat în serios ideea, s-a pregătit, dar ceva n-a funcţionat. Nu-i nimic, dai la anul, i-am spus. Nu, a replicat poetul, convins după „cădere” că el trebuie să se diferenţieze de mizerabila burghezie a culturii. Căderea nu fusese un eşec, ci un triumf! Prieten cu un editor, am pus la cale debutul său editorial. A ieşit triumfător de la discuţia cu editorul: şi-a retras volumul! Nu s-au înţeles asupra structurii cărţii! Ieşea mereu triumfător din astfel de discuţii, iar apariţia primului său volum se amâna şi iar se amâna.
Mai bine decât literatura, revoluţia a pus în valoare potenţialul Monoran. A fost un revoltat, un spirit rebel şi aşa a rămas. Nu s-a căpătuit în urma apartenenţei la noua clasă. Nu voia butic. Voia doar să resuscite vechile tradiţii ale cafenelei literare de odinioară. Am făcut un proiect care, din nou, ne entuziasma pe amândoi.
La câteva zile după o discuţie lungă despre cum-ar-trebui-să-arate o „adevărată cafenea literară” Monoran murea, lăsând neîmplinit acest gând.
Când scriu această pagină, volumul de poezii „Locus periucundus” este încă în tipografie. I-am citit şpalturile şi nu ştiu dacă placheta aceasta îl reprezintă. Poate doar o poezie, cea cu mama spălătoreasă şi cu el, alături de mama lui, împotriva neînţelegerii universale e un autentic Monoran. Un străluitor poem underground, aparţinând acestui mare personaj al oraşului, greu de echivalat prin moştenirea sa poetică.
Text publicat in revista Orient latin, 1994
Mircea Bârsilă:
Lepădarea lui Ion Monoran de această lume lasă în inimile celor care l-au iubit şi l-au preţuit un gol imens. De acum încolo, fără el, oraşul de pe Bega a devenit pentru mine un fel de Pompei acoperit de lava oarbă a vulcanului.
Am aflat târziu neagra veste a morţii celui mai bun prieten al meu, prea târziu pentru a putea să fiu prezent la ceremonialul înmormântării. Nu ştiu dacă ochii şi mintea mea ar fi acceptat imaginea lui Mono întins în sicriu. De ce s-o fi plictisit el să mai trăiască şi cu ce l-o fi ademenit neştiuta făptură a morţii? Este pentru a doua oară în viaţă (după moartea tatălui meu) când realitatea mă izbeşte peste faţă cu aripile sale de pasăre uriaşă. Doamne, ce tragism şi cât de repede trecători suntem!
Am citit recent într-o carte de ştiinţe ocule că toţi cei care se simt apropiaţi sufleteşte foarte tare unul de altul vor fi fost, într-o altă viaţă, rude de sânge. Bănuiesc, fratele meu Mono, că erai obsedat de versul acela cumplit al lui Baudelaire. Da, ai descoperit iarăşi, înaintea noastră, ceva nou. Nu cumva acolo, unde se află sufletul tău acum, este mai bine decât pe aici? De ce ne vedeam atât de rar în ultimii ani? Aş putea crede că voiai să mă pregăteşti pentru uimitoarea surpriză pe care mi-ai oferit-o. Îţi mai aduci aminte noaptea aceea de Înviere, în care am băut vin roşu până dimineaţa pe prispa casei mele natale, ascultând, transfiguraţi, privighetorile? Ştii că nu pot să-i sun manei că nu mai eşti? Ştii că m-ai făcut să înţeleg faptul că, într-adevăr, doi ori doi fac patru? (Jos Evidenţa!)
Am citit de vreo zece ori până acum „Locus periucundus”, „Spleen”, „Poem hieroglific”, „Vis cu Pan” şi mai ales „Întunecatul April” sunt capodopere, iar autorul lor un mare poet. Sper că în curând vom avea în bibliotecile noastre întreaga operă poetică a lui Ion Monoran. Mă întreb, totodată, cât timp va trece până când critica noastră literară îşi va da seama ce valoare au poemele amintite mai sus (şi mai sunt şi altele). Noutatea lor, atât în formă cât şi în conţinut – spre a folosi o sintagmă uzată – este fascinantă.
Desigur cei douăzeci de ani de superbă prietenie, toate elanurile noastre, naivităţile şi pornirile „quijoteşti”, precum şi acele zile cernite… mă fac să nu cred în realitatea morţii sale.
Şi încă ceva: Ion Monoran a avut trei idoli – Bălcescu, Eminescu şi Iisus. Nu le-a rămas niciunuia dintre ei dator…
La revedere, Mono!
Text publicat in revista Orient latin, 1994
Adrian Derlea:
Osânda
Am crezut întotdeauna că vremea memoriilor vine abia mai încolo, spre sfârşitul deceniului şapte al fiecăruia, fiind nevoie de timp pentru limpezirea trăirilor de fiecare clipă, fiind nevoie de-o detaşare princiară faţă de exaltările şi deprimările unor vremuri trăite cu incandescenţă, de gândurile născocitoare de insomnii şi de neliniştile rebele, de simţămintele uneori confuze, alteori dulci care ne-au încercat.
„E destul de greu / să fii titlu / unui poem care abia începe” zice Ion Monoran în debutul unui poem cărui nu i-a găsit titlul. Dacă-i aşa, atunci cum e să pui punct unui poem neterminat? Cum să înţelegi că poetul e „preocupat doar de propria pribegie” şi că se simte „bine în acest colţişor / ascuns de aparenţe”? Cum să accepţi că un „flăcău megalitic”, un munte de om, poate pleca aşa, dintr-o dată, fără un semn, fără o aluzie, fără a-şi lua rămas bun? Să plece şi să lase doar o arhivă de vise îndrăzneţe-mpreună, o mulţime de idei doar sugerate? Să lase plinul atâtor nopţi pentru savoarea unei metafore? Cum naiba să crezi că s-a putut duce şi să nu mai fie? Dar poate că s-a retras doar în „străfundurile unei vârste alchimice”, „copleşit de propria-i imaginaţie” care „poate fi de asemenea şi încrâncenarea / – / de a amâna marele salt în gol / pe care de multă vreme / îţi tot spui că ar trebui să-l faci”? N-a vrut să ştie că „ceea ce trebuie să fie se petrece / poate o moarte / pentru toate irosirile”!
Poate că dacă nu se întâmpla „marele salt în gol” altfel îi receptam mesajul dar aşa, sensurile dobândesc alte semnificaţii. De unde a ştiut el că „viaţa-i un poem care în realitate / se comportă aidoma unei avalanşe de fleacuri” şi că moartea-i un „cântec în care în cele din urmă rămâi singur”?
Îl ştiam un „tip furtunos”, dar iată că descopăr un singuratic pe care „singurătatea l-a făcut mare”, îmbâcsit totuşi „de mirosul de gaşcă al realităţii”, îl ştiam generos, dar iată că „dragostea schimbă totul / cu colajul ei de litere şi stări/ cu ochii ei apărând fiecare în câte-un tablou / din care se privesc două nuduri” precum „doi îngeri / exasperaţi de a nu-şi fi inventat sexele”, îl ştiam încrezător în oameni, dar iată că el prefera copacul ca „tovarăş de care la nevoie / poţi să te sprijini cu încredere”!
I-am respectat rugămintea şi n-am plâns în „prima zi de şapte a anului”, dar a supravieţui înseamnă câteodată o ingratitudine uluitoare. A-ţi aminti de asta e osânda. Pentru că ce altceva decât osândă e să vorbeşti despre prietenie la timpul trecut? Când emoţiile unui sfert de veac nu s-au decantat, când amintirile mai sunt încă imagini debordând de vitalitate? Fiindcă încă nu m-am dumirit cum se duce o astfel de povară, refuz să-mi amintesc. Las să se mai distileze cele acumulate şi dospite în răstimpul care nu mai este doar ieri şi alaltăieri sau anţărţ, ci chiar trecut.
Text publicat in revista Orient latin, 1994
Ioan Crăciun:
Hatmanul nu va mai opri niciodată tramvaiele
A fost, oare, nevoie ca Ion Monoran să ne părăsească pentru ca noi , cei care i-am supravieţuit să începem a înţelege cât a însemnat acest om pentru fiecare în parte şi pentru toţi laolaltă?
În adolescenţă am cunoscut versurile unui poet guatemalez. Se numeşte Otto Rene Castillo, a participat activ la revoluţia din ţara lui, iar la 39 de ani a fost asasinat mişeleşte. A rămas după el un volum de versuri, apărut şi la noi prin ani’67, în colecţia „Cele mai frumoase poezii”, în traducerea lui Ştefan Covaci (sper ca memoria să nu mă înşele). Iată cum sună poemul epitaf al lui Castillo: „Într-o zi/ vei şti precis cine-am fost/ şi motivul caracterului meu posac./ Şi n-am fost niciodată crud/ cu un crin, un copil sau o rândunică./ Niciodată n-am călcat în picioarele visurile/ şi munca unui prieten./ Omenescul este pentru mine/ lucrul cel mai înălţător/ la care niciodată nu se ajunge./ Fiindcă încă mai galopează în noi ceva din animalul originar./ şi fără îndoială / e foarte greu să fii al/ acestor vremi.”
Când a apărut – post-mortem – volumul lui ION MONORAN, m-a izbit brusc asemănarea destinului celor doi. Aproape identice destinele lor! O REVOLUŢIE ŞI-UN „NUME ÎNSEMNAT PE-O CARTE”!
Este pentru prima dată de la acel 2 decembrie `93 –iată, au trecut mai bine de patru luni – când mă încumet să scriu despre MONO. Aşa cum n-am avut curajul, nici până acum, să ascult o înregistrare – singura, pare-mi-se aflată pe biroul meu, cu vocea lui Monoran povestind momentul 16 decembrie ’89, când cu opritul tramvaielor… Hatmanul oprise tramvaiele în Piaţa Maria!
N-am avut curajul pentru că scriind despre el, vrând-nevrând, trebuie să foloseşti verbele la una din formele trecutului. Cel mai adesea perfectul compus: a spus, a făcut, a fost…
Parafrazându-l pe autorul guatemalez, Monoran n-a călcat în picioare visurile şi munca nimănui, niciodată. În schimb nu de puţine ori, după ianuarie’90, el a fost rănit, jignit, insultat, sfidat, înjurat, călcat în picioare. Nu o dată chiar de unii care îi datorau – postrevoluţionar – aproape totul. şi de fiecare dată avea puterea să se ridice de la pământ, să şteargă totul, să uite totul şi să intre din nou în vâltoare. Şi mereu cu aceeaşi discreţie şi, în acelaţi timp, cu înverţunare. S-a ferit mereu de linia întâi a publicităţii de circumstanţă, a privit cu superioritatea sa fundamental intelectuală înspre funcţii, onoruri şi câte altele. În schimb cu pletele-i de hatman fluturând sfidător, a bătut în lung şi-n lat judeţul Timiş, şi ţara, şi Basarabia pentru a-i face pe oameni să înţeleagă că lumea a pornit pe un drum al schimbării, pentru a clătina inerţii, frica, pentru a îndepărta din suflete ura, minciuna, delaşiunea, suspiciunea, cupiditatea. Nu o dată a revenit pe scut, dar a luat-o iar şi iar de la capăt. Şi-a risipit timp, sănătate, suflet şi minte acolo unde simţea că este nevoie de el. A iubit oamenii săraci, loviţi de soartă, înşelaţi în credinţa lor, înşelaţi în idealurile lor. Ştia să adune şi să vorbească mulţimilor, pe limba lor. Le explica ţăranilor care se strângeau în jurul lui, atât cât era de explicat, din firava legislaţie, care prindea contur în anii ’90, ’91, ’92…
A bătut fabricile din Timiţoara ţi nu numai; sindicaliştii veneau uneori la Monoran ca la Mesia; stătea ore întregi în mijlocul muncitorilor dintr-o dăruire faţă de adevăr cum rar mi-a fost dat să văd. Era în mijlocul revoluţionarilor, făcea de veghe la Prefectură pentru a urgenta obţinerea drepturilor din legea 42, a fost să se lupte pentru aceste drepturi la Parlament, la Preşedinţie. Visa un alt viitor pentru copiii noştri, pentru copiii copiilor noţtri.
Poet de o remarcabilă valoare, prieten cu Nichita Stănescu, cu Virgil Mazilescu, pe care marii scriitori români îi apreciau şi îi iubeau, Monoran, nu cu mult timp înainte de a pleca pentru totdeauna dintre noi, şi-a găsit puţin, foarte puţin timp, pentru a-şi strânge, o parte din opera poetică, într-un volum purtând titlul LOCUS PERIUCUNDUS, pe care n-a mai apucat să-l vadă ieşit de sub teascuri. Spunea mereu „Acum nu e timp de literatură, acum trebuie să schimbăm lumea. Cine-i scriitor adevărat oricum nu renuntă. Poezia vine de la sine…”
Şi avea, cred, dreptate! Poezia, ca şi binele, ca şi adevărul, ca şi frumosul, ca şi dreptatea, există în noi. Iar când noi nu mai suntem, ele există pe mai departe. Ele sunt entităţi universale. Veşnice. Numai noi rămânem, după moarte, amintiri.
Ion Monoran este o amintire. Dar hatmanul care a oprit tramvaiele trăieşte.
articol publicat în ziarul TIMPOLIS, 1994
Valeriu Drumeş
Mărturie
Subsemnatul, Musteţiu Valeriu, fiind unul dintre cei care au contribuit la apariţia Ziarului Timişoara, apoi angajat în redacţie până în luna mai 1991, depun mărturie despre implicarea decisivă a lui Ion Monoran la întemeierea Societăţii Timişoara şi la impunerea Ziarului Timişoara ca un exponent al idealurilor Revoluţiei din Decembrie 1989.
Ion Monoran a fost, indiscutabil, sufletul şi sisful Societăţii şi Ziarului Timişoara, ziar pe care îl dorea propagatorul, apărătorul şi justiţiarul nobilelor crezuri pentru care a luptat în Decembrie 1989, alături de ceilalţi revoluţionari, în primele rânduri. Nu a precupeţit nici timp, nici efort pentru a fi, mereu, în miezul evenimentelor şi situaţiilor fierbinţi, situându-se, consecvent, de partea adevărului şi dreptăţii sociale. În calitate de jurnalist, Ion Monoran s-a deplasat, în orice clipă, în judeţ şi în afara judeţului, pentru a aduce informaţii preţioase ziarului şi pentru a se exprima în numele celor care s-au sacrificat în Revoluţie.
Ruinându-şi sănătatea, sfidând orice tentaţie carieristă, Ion Monoran a fost un adevărat martir al idealurilor din Decembrie 1989, înţelegând că acestea trebuie să fie desăvârşite printr-o revoluţie socială ce derivă implicit.
Prin tot ce a făcut pentru idealurile Revoluţiei din 1989, până la sacrificiul său suprem, Ion Monoran se instituie în model de dăruire pentru binele neamului şi ţării sale.
Timişoara, 1 XII 1998
