Ion Monoran

SPLEEN

Stai în birt şi bei
amăgindu-te cu gîndul că măcar aşa
într-un fel sau altul te vei putea vedea liniştit
cînd de fapt te scîrbeşte porcăria devenirii
labirintul prin care eşti nevoit să treci
pentru a putea deveni şi rămîne
în acelaşi timp tu însuţi
prin fereastra de fiecare dată altei iluzii
privind spaţiul infinit al cabalei
care îţi este viaţa – anii tinereţii
în care, iată, preferi mai degrabă să bei
decît să iubeşti sau să scrii
şi prin care atît iubirea cît şi poemul
încep să semene tot mai mult cu un fel de băutură
amară clipocind în balta cea verde a ispitei
ce pînă la un moment dat ţi-a scăpat din vedere
pentru ca apoi, dintr-o dată, să te şocheze
ca întîmplările mărunte din ziare
sau ca florile de mobilă din încăperea
în care pînă nu demult gîndurile tale
cu străluciri de o intensă materialitate
înfloreau în peisajul atît de feminin al memoriei
ca nişte sîni ademenitori şi tandri
ascunşi în vegetaţia de climă caldă a imaginarului.

Stai în birt şi bei
pînă cînd vocalele numelui tău
devin cupe din care îţi sorbi viaţa
deşi pe măsură ce sorbi îţi dai tot mai mult
seama că licoarea e mai searbădă decît anii ce s-au dus.

Iată locul
în care atît tu cît şi poemul
– în lungile clipe pe care aici veşnicia
pare să le patroneze de cînd lumea –
puteţi fi consideraţi încă de pe acum
drept acea infinitate de semne
ce absorb în sine caricatura infinitării
acel labirint prin care spuneam
că eşti nevoit să treci
copleşit de propria-ţi imaginaţie
ce te striveşte ca un marinar fabulos
ivit din străfundurile unei vîrste alchimice.

Flăcău
megalitic luminos şi auriu
închinat divinităţilor uraniene
personajul acesta născut din proza ruptă
a unor înţelesuri de hîrtie
– şi care uneori
ţi se pare a fi însuşi Timpul –
te priveşte
cu forfota de nestins a amintirii
în vreme ce tu
– prăbuşit
în pocalul de aur al unor ritualuri ciudate
pe care urme de ruj
ca porumbeii stau pe garduri –
te laşi copleşit de hymera lui de vin
sau de votcă unduindu-se în lucitoarele
topaze ale după-amiezii
chipul tău ridat
sever ca lătratul unui cîine
semănînd cu acele crăpături de sub arşiţa verii
ce trebuie mereu stropite
pentru ca pămîntul să-şi recapete
aspectul înfloritor sau primăvăratic.

Arătarea aceasta
sau propria-ţi imaginaţie
poate fi de asemenea şi încrîncenarea ta
de a amîna marele salt în gol
pe care de multă vreme
îţi tot spui că ar trebui să-l faci
dar pentru care
– blocat de adulterări şi de deja-vu-uri –
te simţi mereu nepregătit
tot aşa cum tu şi cu mine Iubire
de atîta amar de timp ne privim ca doi îngeri
exasperaţi de a nu-şi fi inventat sexele
sau chiar ca doi îndrăgostiţi
dar pentru care iubirea
– fecioară pervers castă
cu formele mîncate de clarobscur –
ezită să-şi agite simţurile
pînă cînd Noaptea, amăgitoarea zeiţă,
nu-i va face un semn
după care ni se va aşterne în cugete şi în trupuri
supusă ca un şarpe
pe care l-ai putea întinde oricînd
cu degetul
de la coadă la cap fără să te muşte.

1986

Citește și ...